Psihanaliza > Psihanaliza aplicată

educatieEducație

Utilizarea psihanalizei
în educația copilului

Ce trebuie să avem în vedere atunci cînd ne confruntăm cu probleme legate de conduita copilului.

de Mariana Marinescu

Una din aplicațiile psihanalizei este în domeniul educației copiilor. Acest sector poate fi împărțit în mai multe categorii: psihanaliza copilului de pînă la cinci ani, psihanaliza pubertății și cea a adolescentului. Fiecare din aceste trepte, așa cum este de așteptat, oferă particularitățile și dificultățile ei. Noi nu vom insista însă pe fiecare din ele, ci vom încerca să schițăm direcțiile de abordare ale problematicii copilului.

Dezvoltarea psihanalizei în primele decenii ale secolului trecut, sporirea numărului aderenților la tehnicile ei, au dus la un soi de apreciere excesivă a virtuților ei. Curînd s-a crezut că psihanaliza poate înțelege orice și, mai cu seamă, se poate amesteca în orice domeniu al vieții umane, cu o autoritate absolută. Strigătele de alarmă ale specialiștilor care nu erau psihanaliști, și criticau aspru superficialitatea psihanaliștilor care abordează în mod unilateral, neștiințific chiar, domenii străine terapiei propriu-zise, au rămas multă vreme fără ecou. Psihanaliza pretindea un loc de frunte, dacă nu chiar locul central în studierea mitologiei, religiei, sociologiei, antropologiei, operelor de artă etc.

Și în domeniul educației, al pedagogiei, amestecul psihanalizei a produs lucrări specifice. Ca să dăm numai un exemplu: cartea lui Stekel, unul din primii adepți ai psihanalizei freudiene, "Recomandări psihanalitice pentru mame". Lucrarea este plină de sugestii și îndreptări adresate mamelor, lucruri care par consfințite prin experiență și care nu lasă loc îndoielii.

Citind asemenea cărți ai putea crede că problema spinoasă a educației copilului a fost, în sfîrșit, rezolvată de psihanaliști. La fel și în cazul lucrărilor lui A. Adler, care a deviat ulterior de la mișcarea freudiană, dar nu a părăsit acea atitudine de suficiență atotștiutoare în relație cu problemele educației. Cine citește cărțile lui Adler, și are ceva cunoștințe de psihanaliză, este frapat de multele și gravele erori comise de autor atunci cînd abordează problemele copiilor. Erorile lui Adler sînt datorate și ele dorinței arzătoare de a-și vedea mai degrabă confirmate ipotezele de lucru decît de a avea o relație firească, științifică, de observator rezervat, cu fenomenele studiate.

Entuziasmul cu care psihanaliștii s-au grăbit să anexeze domeniul educației copilului, justificat la vremea expansiunii psihanalizei prin originalitatea noilor descoperiri, nu se justifică în planul realității. Ce vreau să spun: lăsînd la o parte indicațiile și sugestiile care purced din practica bunului simț (la genul: nu este bine să bateți copilul pentru că el se revoltă, în plus aceasta este o metodă crudă, condamnabilă etc.), cele care sînt derivate din terapiile psihanalitice abia dacă pot fi luate în considerare la modul serios. Nu vreau să afirm că teoria sexuală a lui Freud, care îmbrățișează și sexualitatea infantilă, ar fi deplasată. Copilul foarte mic are într-adevăr o curiozitate legată și de anatomia și activitatea organelor sale sexuale, curiozitate care poate deveni bolnăvicioasă. Totuși, această curiozitate nu este, în cele mai multe cazuri, decît curiozitate sau, cum s-a mai numit, epistemofilie. Curiozitatea exploratoare nu a fost abordată profund de psihanaliști. Sau, ici și colo, a fost legată sau derivată din interesele de natură sexuală.

Cu alte cuvinte, vreau să afirm că lucrările psihanalitice dedicate educației copilului nu sînt nici de departe atît de complete pe cît par. Lucrările clasice au fost scrise sub imboldul momentan al primelor descoperiri psihanalitice și au un caracter mai mult partizan decît științific. Ele fac mai multe servicii procesului de afirmare a psihanalizei în conștiința publicului larg decît cunoașterii psihanalitice în sine. Prin urmare, nu pot fi luate serios în considerare.

Lucrările ulterioare suferă și ele, adeseori, de viciul aplicației dogmatice a teoriei psihanalitice. Din această categorie face parte, desigur, și opera bine cunoscută a lui Francoise Dolto!

educatie

Concluzia care se impune este că nu putem aștepta de la aceste lucrări colecții de sfaturi de-a gata, universal valabile, aplicabile în sfera educației copilului. Părinții doritori de a fi la înălțimea sarcinii lor dificile nu vor găsi în aceste cărți o lecție completă care se poate învăța pe dinafară. Educația copilului este un proces viu și imediat, care solicită participarea noastră totală, fizică și sufletească, și impune o deschidere fără prejudecăți - fie ele chiar psihanalitice - la problemele lui. Această deschidere, care amintește de fapt de atitudinea psihanalistului - rezervă, atenție flotantă -  impusă de Freud însuși, este utilă în efortul de descifrare a semnificației conduitelor infantile.

Desigur că experiența noastră cu propriul inconștient ne ferește de contratransferuri , adică de ispita de a proiecta asupra copilului experiențele noastre din vremea copilăriei, așteptările noastre, care au fost cele ale părinților noștri etc. Dar această experiență provine din propria noastră analiză mai degrabă decît din analiza altora (fie ei și copii). Prin urmare, este evident că acel părinte care vrea să-și ajute copilul trebuie, mai întîi, să știe și să poată să se analizeze pe sine însuși.

  • De reținut cîteva puncte:

- Autoanaliza aduce la suprafață și amintirile noastre din vremea copilăriei. Reflectînd asupra lor, cu mintea adultului de azi, putem înțelege mai bine semnificațiile mecanismelor psihice care lucrează în primii ani de viață și se traduc prin vise, halucinații, simptome diverse. Analiza proprie este astfel stația de plecare în procesul extrem de dificil de educare a copilului.

- În al doilea rînd, trebuie să renunțăm cu orice chip la ideile dogmatice în privința educației. Toate îndemnurile automate de genul "trebuie să faci asta sau aia" trebuie trecute prin filtrul rațiunii: de ce trebuie să facem cutare sau cutare lucru?  Experiența colectivă a adunat și mult balast care trebuie eliminat dacă vrem să avem o relație sănătoasă cu copilul nostru.

- În al treilea rînd, dar nu și ultimul în ordinea importanței, este nevoie de iubire autentică pentru copil. Iubirea cunoaște pe alte căi. Are ceva magic și salvator atunci cînd se exercită liber, fără constrîngeri dogmatice. Iubirea este calea cea mai sigură spre cunoașterea nevoilor celuilalt. Dacă nu există iubire sau compasiune, atunci mintea va încerca să acopere acest vid de relație cu lucruri știute care, așa cum am încercat să arăt aici, adeseori sînt total greșite.

Experiența arată că educația copilului nu trebuie stabilită pe baze apriorice. Știutul în acest domeniu spinos de cunoaștere este extrem de flexibil. De aceea, atunci cînd avem de-a face cu lucrări, chiar și de referință, legate de acest domeniu, trebuie să ne arătăm extrem de prudenți.

icon

-> Mai citește despre: - Problemele învățămîntului românesc
-
Educația religioasă în școli

© 1998-2017, AROPA. Toate drepturile rezervate.

logo aropa