Copiii
sînt interesați de mediu în funcție de gradul de stimulare pe care îl manifestă exteriorul dar mai există și un alt aspect: funcția de explorare sau dorința de a cunoaște (epistemofilia). Sigur că stimulările senzoriale
primează și chiar se împletesc cu setea de a ști. Totuși, dorința de a ști poate exista singură și impulsiona copilul să investigheze, asta dacă nu cumva părinții foarte "grijulii" o stăvilesc cu "bune
intenții". La adult, funcția de a ști nu dispare dar capătă o expresie mai conturată și nu difuză ca la copil. În plus se accentuează o altă funcție, aceea a sentimentului că mediul social (și existențial) este
static, și introduce un soi de obișnuire cu stimulii și, de aici, o senzație de neplăcere.
În viața de zi cu zi, adultul trebuie să învingă neplăcerea monotoniei pentru a munci, a crea relații și a susține
altele mai vechi etc. Ideea de obligație, de datorie sau aceea de responsabilitate domină raportul său plăcere-neplăcere cu mediul. Altfel spus, adultul continuă o activitate monotonă nu pentru că aceasta îl excită
ci pentru că trebuie...
Există însă situații cînd acest "trebuie" se atenuează pînă la dispariție și o dată cu dispariția apare indiferența față de mediu, de "trebuie" și de alte procese care
decurg din interacțiunea mediu-necesitate-obligație.
În viața noastră politică, caracterizată printr-un conflict deschis toți-împotriva-tuturor, și mai ales fără finalitate - creșterea nivelului de civilizare, a
nivelului de trai, confortul, locuri de muncă etc. - prezența adultului angajat este din ce în ce mai mică. Să luăm exemplu mișcării sindicale care practic este moartă la noi. Să luăm exemplul situațiilor tipice (TVA
24%, micșorarea salariilor, mărirea taxelor) care impuneau revolta socială la scară (ca în țările zise civilizate) și care nu au trezit decît un interes marginal.
Indiferența românului față de tot ce este
politic și implicit absența sa vizavi de tot ceea ce ar trebuie să-l intereseze este un fapt cert, deplîns de specialiști și de publicul larg chiar. Explicația ar fi, așa cum am zis deja, sterilitatea mesajului politic
și mai ales ineficiența în această sferă. Dar mai e ceva specific, local. Într-o societate insuficient sudată, coagulată, unde legea nu este un "trebuie-să", fiecare se descurcă individual. Din sentimentul extrem de viu
al descurcării pe cont propriu decurge și indiferentismul politico-social al majorității românilor.
În mod cert, cei care nu sunt implicați direct în viața de partid - deci nu au iluzia participării la o
elită care impune militantism - sunt cei mai detașați atunci cînd problemele colective presează și impun reacții sincrone dinspre opinia publică. Această detașare * este o otravă socială căci ea permite elitelor
conducătoare să manevreze fără scrupul și angajament problemele sociale de interes general.
Din nefericire, nu vedem o soluție la această stare de fapt - în nici un caz o soluție globală.
--
*
Cineva, care vizitase China și fusese impresionat de "detașarea chineză", îmi spunea că aceasta seamănă izbitor de mult cu cea românească. Numai că premizele nu sunt aceleași: la chinezi, filozofia interiorizată,
orientală, explică de ce, pe cînd la noi o nouă sau de fapt veche etică a indiferentismului se substituie. Românul nu este senin în fața agitației cotidiene, ca orientalul, ci se manifestă foarte practic, dar pe cont
propriu.
--
Material de Jean Chiriac
2007
-