Cultul formei şi agresivitatea

Am fost criticat că scriu Cristos cu "C", nu cu "H". În fapt, literatura religioasă română ortografiază Hristos, în timp ce cea liberală, Cristos. În limbile occidentale (cu alfabet latin adică) tot cu "C". Mă rog, se poate discuta pe tema asta, dar nu este intenţia mea aici.

Întrebarea este dacă ortografierea este esenţială (apropo ştiţi că Isus este Isa sau Ieshua?). Sau învăţătura? Am remarcat că învăţătura este întotdeauna secundară sau lipseşte total. Bătaia se dă pe ortografierea corectă sau alte detalii de formă, ca şi cum ele ar fi totul.

Există polemici foarte aprinse cînd vorbim de nume, sfinţi, canon, obiceiuri religioase - românii sunt şi ei aprinşi, mai ales pe aceste subiecte. Dar oare sunt la fel de profunzi şi în practică? Sunt ei creştini sau doar se poartă ca creştinii? Apropo cîţi sfinţi aţi văzut dintre oamenii fără profesie creştină?

Am observat că în general Cristos sau Hristos nu este o problemă, ci chiar problema, sămînţa polemicii, căci ce se caută este prilejul polemic, mai exact cearta, scandalul.* Nu greşesc dacă văd în spatele scandalului o nevoie imensă de descărcare a agresiunii. Deci o agresiune prezentă, ca orice nevoie imperioasă organică şi gata să se promoveze în explozii de orice fel. Întîlnim fenomenul şi în viaţa noastră politică. Nimic nu e creativ, chiar şi critic, ci distructiv. Vrem să distrugem interlocutorul şi vrem să ne impunem pe noi. Cît mai în faţă.

A fi mai în faţă este problema actuală a românului. Din vanitate, dar şi mai ales din fondul subcultural (rural), fiecare individ din masă se visează în faţă, cît mai în faţă. Şi atunci orice prilej e bine venit, chiar şi o polemică pe subiectul ortografie.

Violenţa de care vorbeam este expresia dinamică a acestei nevoi de a fi în faţă.

Totuşi, de obicei vorbim de violenţă ca reacţie la prejudiciu. Dar care să fie prejudiciul aici? Ideea fixă că ţi se refuză ceva, un drept, sau că eşti la urmă atunci cînd se dă ceva (sic)?

În context social, critica unui mod cultural sau, pur şi simplu, dizolvarea sau instaurarea altuia, mai generos (în cazul nostru, trecerea de la puritanismul comunist, la libertinismul democratic), provoacă explozii de agresivitate. O agresivitate care se canalizează nu prin comportament civilizat - după reguli - ci pur şi simplu "de voie", terorist, aproape dement. Las sociologilor plăcerea să comenteze aceste aspecte...

Superficialitatea polemică ce nu depăşeşte niciodată faţada este explicabilă prin valoarea de intensitate a nevoii agresive care se reclamă descărcată imediat (deşi nu e singura explicaţie în exemplul nostru). În final, toţi vrem să fim în faţă cu tot dinadinsul - toţi vrem să acaparăm cît mai mult!

--
*O discuţie sfîrşeşte subit în certuri legate de formă, fără a continua să comunice şi să dezvolte conţinutul. De exemplu, vreau să explic că cultura creştină este un handicap pentru studiul psihanalizei şi pomenesc numele Cristos, dar în loc de a continua pe temă explicînd de ce, cum, ce se poate face etc. ne oprim la întrebarea filozofică (glumesc , evident) cum se scrie Cristos!

--
Material de Jean Chiriac

^ Sus