Terapia psihanalitică şi cea prin credinţă

Acum cînd s-a hotărît introducerea religiei în şcoli în timp ce de psihanaliză nu se pomeneşte nimic, m-am gîndit să trasez o listă succintă, comparativă, a procedeelor de tratament specifice credinţei şi psihanalizei.

O terapie psihanalitică porneşte de la alte considerente. Accentul e pus pe refulare şi pe dinamica psihică - relaţia de opoziţie care se stabileşte între sine şi eu, incluzînd supraeul cultural. Refularea este vinovată de apariţia simptomelor sau de nemulţumirea generală, de indispoziţie etc.

În terapia prin credinţă se porneşte de la alţi factori. Boala e privită ca păcat sau efect al păcatului. Este pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat comis de bolnav sau chiar de familia lui parentală.

De multe ori bolnavul ispăşeşte vinovăţia unui părinte. Tratamentul se face prin spovedanie (recunoaşterea greşelilor) şi rugăciune. Un întreg lanţ de factori bazat pe complexul de vinovăţie - mărturisire - ispăşire intră în joc. Aici preotul are un rol central. Deşi se admite că funcţia lui este să servească, de cele mai multe ori el conduce. Şi oare cum nu ar face-o de vreme ce el este confirmat în acest rol şi deţine "soluţiile" pentru vindecare - canoanele stabilite de biserică.

Psihanalistul nu are acelaşi rol. În psihanaliză el este aproape absent, mulţumindu-se să asculte şi să înţeleagă pentru a interveni cîndva în monologul pacientului cu cîteva idei explicative.

El ajută la asimilarea materialelor care apar în cursul analizei prin asociaţii libere, acte ratate şi vise. Rolul analistului este astfel aproape zero în vindecare dacă nu punem în discuţie transferul de iubire. Nu mă refer evident la transferul nevrotic, ci la participarea activă a pacientului care nu se complace în nevroza sa.

Dar transferul de iubire, aşa cum am spus şi cu alt prilej, este una din cheile vindecării deşi nu ultima şi nici definitivă. În terapia prin credinţă există deopotrivă iubire. Este iubirea de Dumnezeu care deplasează conflictul social ("rezolvat" în nevroză) într-o dimensiune abia întrezărită a sacrului.

Să observăm o diferenţă majoră: nu trebuie să crezi în psihanalist ca să te vindeci. Este, în schimb, absolut necesar să crezi în Dumnezeu chiar dacă în cele din urmă "credinţa ta te-a vindecat".

În fine, vindecarea prin psihanaliză este un efort personal. În religie, unul colectiv, în care factorul decisiv este Dumnezeu, iertarea lui.

Fără iertarea lui Dumnezeu nimic nu e cu putinţă.

În psihanaliză pacientul nu este iertat nici măcar de analist. El învaţă însă că simptomul (păcatul) este o soluţie de compromis în conflictul dintre eu-inconştient. Şi trudeşte el însuşi la remiterea lui.

--
Material de Jean Chiriac