O M E N # 7 - E D I T O R I A L

Destinul psihanalizei în România

Sentimentul că psihanaliza nu are nici un viitor în România este împărtăşit de foarte multă lume. Îmi amintesc şi acum părerile foarte dure în această privinţă pe care le-a emis o persoană importantă pentru destinul psihanalizei la noi (actualmente rămasă peste hotare); în optica ei, românii nu au nimic comun cu mentalitatea psihanalitică, pentru că ei sînt şi foarte superficiali şi, mai ales, scăzuţi la capitolul cultură. Reacţia de indiferenţă faţă de psihanaliză s-ar explica, în acest context, prin nivelul cultural slab, prin lipsa apetenţei culturale a poporului român. În realitate, vina indiferenţei faţă de psihanaliză nu este a "poporului". Cred că se impun aici două observaţii:

1. Ideea că tot poporul român trebuie să îndrăgească psihanaliza este absurdă. Este o idee care confundă cantitatea cu calitatea şi presupune că confirmarea psihanalizei este validă numai dacă mii şi mii de oameni, poate chiar milioane, sînt deschişi pentru psihanaliză. Nimic mai fals. Psihanaliza nu a avut adepţi de masă nici în Austria, atunci cînd s-a impus prin eforturile lui Sigmund Freud, şi ale discipolilor săi. Asimilarea ei culturală, însă, explică în bună măsură de ce putem afirma că psihanaliza este adoptată în lumea occidentală. Indiferenţa mediilor intelectuale de la noi vizavi de psihanaliză a surpat posibilitatea popularizării psihanalizei pe această cale, a culturii...
2. Ca mijloc de tratament al psiho-nevrozelor, psihanaliza poate fi bine receptată de public; există însă o condiţie(asemănătoare cu cea de la capitolul cultură): ca ea să fie adoptată mai întîi de terapeuţi. Ceea ce nu este cazul la noi. Nici psihiatrii, nici psihologii, nici medicii români nu simt şi, probabil, nu vor simţi niciodată nevoia să se inspire din practica psihanalitică! Şi acest aspect trebuie judecat aparte...

Concluzie: se observă limpede că accesul psihanalizei către public este limitat de măsura în care ea este utilizată de intelectuali (mă refer la psihanaliza aplicată) şi răspîndită astfel pe căi culturale, sau de terapeuţi. Cum nici intelectualii noştri şi nici terapeuţii nu au gustul psihanalizei, este limpede că ea nu are destin în România! Ea este lipsită de suportul viu al spiritului şi de autoritatea necesare pentru a răzbi în conştiinţa marelui public...

Există tentaţia de a analiza de ce lucrurile stau aşa! O explicaţie exactă nu am. Tot ce pot spune pentru moment este că am înregistrat, adeseori, în atitudinea faţă de psihanaliză a persoanelor care ar putea să o propage la noi un soi de suficienţă intelectuală care nu depăşeşete marginile interesului anecdotic..