O M E N # 9 - E D I T O R I A L


Nimic nou sub soare
în privința psihanalizei

A u trecut mai bine de 10 ani de la marea explozie de bucurie din decembrie
1989, cînd am crezut cu toții că dezintegrarea lumii ceaușiste va însemna dezghețul cultural. Mulți au vorbit de înviorare culturală, încă de pe vremea lui Ceaușescu, și au plasat-o prin anii '70. Personal nu am remarcat pe atunci decît înnoirile din revista "Săptămîna", care publica, prima oară în România, o pagină dedicată muzicii rock.

Pe planul psihanalizei nu s-a făcut practic nimic. Traducerea doctorului Leonard Gavriliu din opera lui Freud circula subteran. Alte cîteva timide apariții erau, de asemenea, incerte sau chiar solidare cu ideologia ceaușistă constituită.

Așadar, după '89, am avut toate motivele să credem că psihanaliza va prinde viață și la noi. (Nu mi-am explicat niciodată de ce psihanaliza a fost la mare preț în Rusia, o țară care părea atît de departe de rigoarea germană?!) Am crezut că vom avea publicații dedicate psihanalizei, cărți din belșug, discuții și mese rotunde inițiate de intelectualii români și, mai ales, psihanaliști în carne și oase!

Acum, după mai bine de zece ani de la aceste exaltante așteptări, constatăm că fiorul inițial, care s-a tradus prin cîteva lucrări de psihanaliză traduse în românește, s-a cam stins. Cărțile care mai apar tratează mai mult aspectele filozofice (?) ale psihanalizei și se adresează gustului cîtorva intelectuali "ermetici" care confundă speculațiile și manipulările verbale, șaradele intelectuale - stilul lucrărilor blazate ale psihanalizei franțuzești - cu adevărata psihanaliză, ce pornește de la Freud și... se cam oprește la Freud!

Ce să mai zicem de psihanaliștii în carne și oase! Ei pur și simplu nu există. Și bănuiesc că nu vor exista niciodată pe plaiurile mioritice. Cauza nu va fi studiată aici. Mă limitez să arăt că pe măsură ce trece timpul psihanaliza nu ne-a devenit mai familiară. Discuțiile și simpozioanele mult visate nu apar și nu vor apărea în viitor. Nimic nou sub soare în privința psihanalizei.

Desigur că voi reveni asupra afirmațiilor mele cu explicații și analize suplimentare. Ceea ce am urmărit în acest editorial a fost să trag un semnal de alarmă. Și nu sînt patetic spunînd acest lucru, deoarece cred, cu adevărat, că psihanaliza este practic salvarea societății românești și nu numai o materie muzeistică!