Tarele medicinei mecanice

Medicina mecanică trateaza omul ca maşină şi nu ca individ psiho-somatic, în care corp şi suflet de întrepătrund

Medicina mecanică este în mare vogă la noi ca şi în occident, de unde şi provine de altfel. Ea porneşte de la ideea că omul este maşină şi că maşinile umane nu diferă substanţial. Încadrarea prin diagnostic se face la fel de mecanic pornind de la evaluarea unor mărimi numerice care sunt obţinute prin măsurători maşinale numite analize de laborator. Tratamentul este diferenţiat în funcţie de faza diagnosticului - exista a, b, c, d, e forme de maladie şi fiecare descrie o fază mai avansată sau mai puţin avansată. Mai avansată duce întotdeauna la verdictul "letal".

Medicina de tip mecanic reduce orice maladie la o deficienţă organică de genul hipoglicemie. Am citit recent pe un site de Internet cum practic majoritatea maladiilor sunt reduse la insuficienţă glicemică.

Psihologia umană este complet exclusă din medicina mecanică, ca şi etica - alimentaţia raţională le înlocuieşte. Omul este redus la o maşină care consumă pentru a se întreţine şi nu are alte idealuri decît acela de a funcţiona în parametrii optimi. În acest sens el trebuie să urmeze prescripţii exacte, iar abaterile se traduc prin boală.

Revenind la psihologie şi etică, în cel mai bun caz ele decurg din variaţiile proceselor fiziologice - astfel, hipoglicemia poate determina apariţia afecţiunilor psihice, de la nevroză la psihoză. În niciun caz nu se admite traiectoria inversă - de la psihic la fiziologic. Psihologia (cura sufletului) este ignorată cu desăvîrşire.

Dacă medicul care practică medicina mecanică este alopat, el va administra medicamente. Chirurgul va propune diferite operaţii şi extirpări/grefe, iar naturistul, remedii. Esenţial este ca parametrii maşinii umane, măsuraţi continuu prin analize (analiza sîngelui este cea mai des întîlnită) să rămînă înscrişi în valorile admise.

În acest context, un medic va sugera şi impune un tratament antidiabetic la o persoană cu glicemie mare. El nu va arăta nici cel mai vag interes pentru condiţiile de viaţă, stările sufleteşti, problematica şi aspiraţiile acestei persoane. Deci nu va înţelege de ce organismul ei are nevoie de un spor de glucide, depăşind astfel valorile prescrise. Tratamentul va fi invalidant social şi chiar somatic.

Voi da un exemplu pentru a vedea cum acţionează medicina mecanică într-un caz banal de dermatită provocată de isterie.

A. M., femeie de 25 de ani, se trezeşte dimineaţa cu corpul plin de bubiţe roşii care nu supurează. Nu-şi aminteşte să fi mîncat ceva alterat şi se adresează medicului. Medicul o trimite la analize. În final nu are un rezultat concludent. A. M. Consultă un alt medic care, la fel, solicită analize de laborator încercînd şi un diagnostic preliminar: X.

Analizele nu confirmă total maladia care est clasificată la trei niveluri - A, B şi C - bolnava părînd că se înscrie în grupa C (benignă). De altfel, pe parcursul de cîteva zile al colectării analizelor, simptomul dispare complet încît nu mai sunt nevoie nici medicamentele preliminare.

Analiza psihologică condusă în paralel a arătat altceva. Dermatita era de fapt o reacţie de apărare împotriva intenţiei pacientei de a se întîlni cu o persoană anume, un bărbat, pe fondul interdicţiei categorice parentale. Cu cuvintele ei: "Cum mă pot arăta aşa? Nici nu mă pot apropia de el (aluzie la o boală epidemică şi la izolare)". Pe scurt, simptomele au înclinat balanţă către supraeu (interdicţie), împiedicînd eul pacientei să dea curs impulsului senzual (al sinelui).

Simptomul a dispărut atunci cînd pacienta, sub presiunea părinţilor, s-a situat ea însăşi de partea lor, fără a mai arăta neîncredere (faţă de ei) şi nehotărîre. Decizia luată de eu a făcut caducă prezenţa simptomului.

--

Revenind la medicina mecanică să observăm că tratamentul clasic, cu medicamente, nu duce la nimic, ba chiar pune problema intoxicării organismului sănătos. De asemenea, ignorînd total substratul psihologic al îmbolnăvirii - în speţă conflictul supraeu-sine - conduce la invalidare fizică şi socială (pacienta este obligată să se declare bolnavă, să se supună analizelor dureroase, să se izoleze, eventual, prin spitalizare în rezerve, să absenteze de la serviciu, să cheltuiască sume mari de bani pe medicamente scumpe), uneori foarte gravă.

În tratamentul psihologic nimic din cele descrise mai sus nu se întîmplă. Pacienta este confruntată cu problema ei de relaţie şi cu tot ceea ce implică ea pe plan moral, etic poate chiar filozofic. Prin extensia conştiinţei ea este capabilă să depăşească conflictul intrapsihic şi să se vindece. Cheltuielile sînt mult reduse, invalidarea socială şi izolarea de mediu nu există - nimeni nu o declară bolnavă şi nu o încadrează clinic în cutare grupă de gravitate maladivă.

Numai cine nu a fost într-un spital nu ştie în ce măsură diagnosticul medical aduce prejudicii bolnavului. Cutare bolnav devine astfel "diabetica de la etajul 5", determinare care crează falsa impresie că nu avem de-a face cu un om normal, ci cu cineva/ceva care se abate de la normalitate. Etichetarea medicală a bolnavului permite, de asemenea, medicului să stabilească o relaţie de tip Master-Slave şi Sado-Mazochist, în care medicul îşi asumă automat vîrful piramidei sociale şi acţionează la modul absolutist.

Erorile medicale sunt acoperite din oficiu astfel încît nu există posibilitatea revendicării dreptului la o identitate normală - fizică şi morală - nici pe cale juridică.

__
Articol de Jean Chiriac