Citesc pe un site web despre critica teoriei dezvoltării libidoului la
Freud. Primul lucru menționat este că această teorie ar fi chipurile influențată de climatul social în care a trăit Freud și se aduce în discuție Epoca Victoriană. Inexact - Freud a trăit și muncit într-o Viena liberală
în care sexualitatea nu era tabu. E drept că discuțiile în cadru medical nu erau încurajate și, mai ales, medicii epocii nu erau pregătiți să accepte o etiologie sexuală a nevrozelor.Dar chiar dacă ar fi trăit
într-un mediu vaccinat împotriva sexualității tot nu reiese cum acest mediu a influențat teoria de mai sus, care nu are nimic din pudoarea epocii numite.
O altă ideea la fel de năstrușnică vine de astă dată de la cei
care nu acceptă din capul locului existența sexualității la copii mici. Copiii nu ar fi atrași sexual de părinți, se spune în text. Nici nu s-a afirmat așa ceva. Cei care citesc atent teoria văd că sexualitate nu este
echivalentă cu genitalitatea. Că sexualitatea matură se dezvoltă în două faze și implică un stadiu auto-erotic, că faza finală este suma fazelor parțiale etc.
În fine, se mai spune că orice teorie se resimte din
subiectivismul creatorului ei. Iată un scurt citat:
It is also important to remember that for any theory there is a tendency for the theorist to project their own views, and possibly their own experiences in life onto that theory.
So what may be true and
therefore apply to one person, may not be true and apply to another.*
Desigur că nu putem lua cuvintele de mai sus în serios. Adică teoria să fi fost validă numai la Freud și nu la alte persoane? Și mai ales unde este proiecția aici? Cuvîntul "proiecție" are cu totul altă
semnificație în limbajul psihanalitic - nu înseamnă, simplu, a atribui altora teoriile proprii. Ceea ce se proiectează este întotdeauna un conținut mental inconștient.
Și totuși de ce e nevoie de această "critică"?
Teoriile lui Freud sînt neobișnuite chiar și pentru lumea modernă. Adeseori am auzit exclamații precum "Vai! Dar nu se poate să fie numai atît", ca și cum
sexualitatea ar fi "numai" - adică o chestiune minoră, la mintea cocoșului. Sau, așa cum s-a sugerat deja, există încă o rezistență serioasă la persoanele cu un univers intelectual redus în a accepta sexualitatea
infantilă. Rejectarea ei nu este de pe poziții de verificare, ci pur și simplu de pe poziții etice sau de apreciere subiectivă la modul îmi place-nu-mi place. Desigur că nu putem discuta serios în acest context.
În fine, există și cei care consideră teoriile lui Freud depășite. Chipurile, ele au fost înlocuite de altele corecte și actuale sau măcar amendate prin locurile esențiale. Din nefericire, nu este clar care sînt
locurile amendabile/amendate și de ce teoria fazelor de dezvoltare, în speță, ar fi depășită!
Teoreticienii pot fi isterizați de această teorie - cei care practică psihanaliza freudiană, însă, nu fac decît
să o redescopere iar și iar. Dar de la teorie la practică este un abis pe care comoditatea unora, mărginită, nu-l poate umple.