Se spune că poeţii şi scriitorii în general sînt printre cei mai buni cunoscători ai sufletului uman. Poate de aceea şi poetul din antichitate Ovidiu a intuit adevăruri din nou revelate, dezvoltate şi teoretizate mai apoi de psihanaliză şi de întemeietorul acesteia, Sigmund Freud.

Ovidiu, prin poeziile sale, nu s-a rezumat la a exprima sentimente într-un mod estetic. El a încercat să-i ajute pe cititorii săi. A fost, aşadar, mai mult decît un poet; a fost ca un psihanalist care le-a sugerat remedii cititorilor săi pentru suferinţele lor în dragoste, după ce, mai înainte, le-a oferit cunoştinţele sale despre arta dragostei.

Despre el însuşi spune că e şi poet şi doctor, în invocaţia către zeul Apollo, care are sub protecţia sa ambele arte. Din ce ştim despre el, se pare că Ovidiu se bazează pe experienţa (şi am putea spune şi pe o analiză) personală în momentul în care îşi dezvoltă metoda de tratament.

Preocupat deci nu numai de aspectul artistic ci şi de cel terapeutic al poeziilor sale, Ovidiu le-a oferit cititorilor şi un aspect practic din care să poată beneficia în viaţa de zi cu zi, asemenea cărţilor de genul self-help, cum le-am numi azi, şi care nu reprezintă de fapt o noutate:

"Obiectivul meu este practic: este acela de a stinge incendiul crud, şi de a elibera inima captivă din lanţurile dragostei."

Ovidiu propune o metodă de tratat suferinţele din dragoste în poezia sa Remedia Amoris: "[...] învăţaţi din arta vindecării de dragoste." El face deosebirea între dragoste împărtăşită şi dragoste neîmpărtăşită, chinuitoare, obsesivă, aceasta din urmă necesitînd tratament:

"Fiecare om care iubeşte o femeie care îi merită dragostea să guste din deliciile acesteia şi să navigheze cu velele sale în briza prosperă. Dar dacă el este un individ fără speranţă, care geme în robie, chinuit de o amantă nedemnă, să primească ajutor prin arta mea, astfel încît să poată scăpa din mrejele ei."

Pentru a beneficia de terapie, Ovidiu, ca orice terapeut, susţine că "pacientul" trebuie cu adevărat să dorească să se schimbe:

"[...] Eu voi elimina sentimentele acelea periculoase, care apasă asupra inimii. Dar las  pe fiecare dintre voi să treceţi prin eforturile pe care le voi expune în numele dvs."

Pacientul are, astfel, şi în tratamentul propus de Ovidiu un rol activ, asemănător celui din tratamentul psihanalitic.

În ce constă acest tratament, sau această artă cum e numită, a vindecării suferinţelor din dragoste?

În primul rînd, este foarte importantă alegerea momentului începerii terapiei. Trebuie să treacă momentul "febrei" iubirii, acel moment în care "pacientul" e "intoxicat" de sentimente şi nu poate gîndi cît de cît raţional. Altfel, "boala" s-ar agrava.

Ovidiu intuieşte aici inclusiv existenţa doliului (a pierderii cuiva în general, sau în cazul tratamentului discutat a afecţiunii cuiva) şi importanţa acestuia:

"Atunci cînd nebunia este la maximum, aşteptaţi să treacă. Este dificil să fie oprită în mijlocul ei. [...] Un spirit impetuos, un om care, încă, este nerăbdător să se trateze, refuză total să asculte de sfaturi. Aşteptaţi pînă vi se va permite examinarea rănilor; aşteptaţi pînă cînd raţiunea va fi ascultată. Oare cineva, afară de un nebun, i-ar spune unei mame să nu plîngă la înmormîntarea fiului ei? În astfel de clipe ar fi o prostie să vorbim de resemnare. Atunci cînd ea a dat frîu liber durerii ei, şi a uşurat povara necazului ei, atunci este timpul, cu cuvinte de consolare, pentru a încerca atenuarea loviturii. Arta medicinei se poate spune că este aproape arta de a alege momentul cînd să se intervină. Avînd în vedere momentul potrivit, vinul este benefic, în caz contrar face rău. Dacă nu se ţine cont în tratamentul dvs. de stadiul cuvenit, doar agravaţi boala."

Odată depăşite aceste momente dificile, trebuie evitate altele care pot urma:

"[...] în cazul în care v-aţi alungat dragostea din inimă, găsiţi ceva de muncă pentru mîinile inactive şi astfel veţi fi în siguranţă. Dolce far niente, somn prea mult, jocurile de noroc sau prea mult vin întunecă creierul şi, deşi nu aduc vreo rană gravă, îl vlăguiesc."

În termeni psihanalitici, odată ce încetează investiţia obiectului afecţiunii, această energie trebuie investită în ceva constructiv, pentru a nu ajunge la simptome precum prea mult somn, dependenţa de jocurile de noroc sau alcoolism.*

Astfel, "pacientul" e sfătuit să-şi găsească preocupări precum politica, pescuitul, vînătoarea etc. în care să investească, după cum ar spune psihanaliza, libidoul în mod constructiv, evitînd o acumulare a acestuia care ar putea duce la nevroză în termeni psihanalitici, precum în exemplele de mai înainte cu diferite dependenţe.

Următorul sfat e plecarea într-o călătorie; în acest sens, orice legătură cu trecutul ataşat de fosta persoană iubită trebuie ruptă. Iar această ruptură de trecut trebuie să fie definitivă, pentru a nu regresa în tratament:

"Dar nu vă imaginaţi că a merge departe este suficient. Trebuie să staţi departe, pentru ca incendiile care vă consumă să poată fi eliminate şi nici o scînteie să nu se ascundă sub tăciuni. Dacă sunteţi prea nerăbdător, dacă vă întoarceţi din nou, înainte ca mintea să-şi fi recuperat din echilibru, Iubirea va anula eforturile dvs.; toată forţa ei îngrozitoare s-ar putea să se întoarcă din nou împotriva dvs."

În plus, trebuie evitate persoanele care suferă de probleme în dragoste, poeziile romantice, piesele etc. pentru a nu provoca din nou problemele sentimentale peste care pacientul încearcă să treacă:

"Oricine ai fi, dacă ţi-ai revenit din boala ta, ţine-te departe de alte persoane care suferă de ea. Este foarte contagioasă: trebuie doar să te uiţi la rănile unui alt suferind pentru a te simţi tu însuţi lovit de acele suferinţe."

Astfel, pacientul poate proiecta, cum ar spune psihanaliza, suferinţele sale în alţii ori să se recunoască pe el şi mai ales trăirile sale în alţii.

Şi singurătatea trebuie evitată. Aceasta pentru că, în solitudine, omul tinde să păstreze în minte vii amintirile relaţiei şi inclusiv suferinţele legate de aceasta: "Singurătatea amplifică chinurile dragostei."

Alt sfat sugerează să avem mai multe persoane iubite în acelaşi timp, pentru o moderare a pasiunii:

"V-aş sfătui, de asemenea, să aveţi două amante în acelaşi timp. Dacă aţi putea avea mai multe, ar fi şi mai bine. Cînd inima vă este împărţită între două iubiri, cele două pasiuni se moderează reciproc."

Se recomandă ca pacientul să nu vorbească cu ură despre fosta persoană iubită:

"Este brutal să urăşti o femeie azi pe care o adorai ieri. Pentru a face o astfel de schimbare bruscă ar trebui să ai inima unui barbar. Renunţă doar la a-i da atenţie, că e suficient. Dacă un bărbat sfîrşeşte prin a urî o femeie, el este fie încă îndrăgostit de ea, fie se află într-o stare de spirit pentru care nu va găsi cu uşurinţă un leac. Este un lucru ruşinos ca un bărbat şi o femeie, care au fost nu demult extrem de îndrăgostiţi unul de altul, să ajungă brusc la cuţite. [...] Cînd dragostea nu lasă resentimente în urma ei, ea se îndepărtează destul de liniştit şi paşnic."

Aici Ovidiu intuieşte ceea ce psihanaliza a numit negare şi modul în care aceasta poate afecta pacientul. Ura faţă de fosta persoana iubita poate însemna o dragoste încă existentă iar astfel de sentimente ambivalente trebuie evitate pentru o vindecare completă.

Aşa cum sentimentele de dragoste, sub toate aspectele lor, sînt trăite de oricine, tot aşa cineva care e un fin observator al acestor trăiri poate oferi şi remedii suferinţelor din iubire. Astfel a procedat poetul Ovidiu, atingînd prin metoda sa puncte comune cu tratamentul psihanalitic creat secole mai tîrziu de Sigmund Freud. "Tratamentul" propus de Ovidiu poate fi considerat printre primele încercări de psihanaliză practică. Ovidiu îşi îndeamnă cititorii să lucreze cu ei înşişi pentru a-şi rezolva problemele prin metoda intuită de el.