Cît de inconştient este inconştientul?

Iată o întrebare care pe unii i-ar face să rîdă. Cum cît de inconştient, păi e inconştient. Răspunsurile de acest gen sunt tipice şi rezonabile. Dar, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa, nu sunt chiar atît de limpezi.

Am observat, în general la oamenii care au profesii în sfera sănătăţii mintale: ei acceptă, azi, fără discuţii ideea că există viaţă inconştientă sau, mai precis, că mintea deţine o sferă de procese care se petrec la marginea conştienţei, de care nu suntem conştienţi. Dar, cînd trebuie să verifice în practic aceste afirmaţii, apar blocaje: emoţionale, etice, culturale, spirituale.

Ce vreau să zic este că psihoterapeuţii nu înţeleg aspectele de mai sus decît rupte de sfera lor ideo-afectivă. Exemplu: ei acceptă dorinţele din aria erotică, să zicem cele incestuoase (vezi complexul lui Oedip), dar nu ar admite în ruptul capului că asemenea dorinţe există la ei înşişi. De ce? Pentru că pur şi simplu ei nu le doresc (scuzaţi stîngăcia exprimării).

Aici apare, aşadar, o ruptură: între admiterea formală că există sferă inconştientă în viaţa psihică şi acceptarea faptului că această sferă există şi la ei.

Cu atît mai mult (sau mai puţin) în cazul clienţilor (pacienţilor). V-aţi pus vreodată întrebarea cam ce se întîmplă cu un pacient cînd află, în urma analizei (şi mă refer aici la munca analitică din cursul unu tratament psihanalitic), că nutreşte, inconştient, gînduri incestuoase? Reacţia de negare ar fi imediată şi brutală. Este şi motivul pentru care nu i se comunică direct, de către analist, această descoperire, ci este adus, treptat, la asimilarea ei...

Ei bine, experţii în sănătatea mintală nu sunt pacienţi; ar fi, deci, de aşteptat să aibă mai multă experienţă cu inconştientul lor (şi al altora). Dar nu au. De ce? Deoarece nu au trecut printr-o analiză personală. Ei au învăţat din cărţi despre inconştient, dar nu şi din experienţa practică. Ei sunt asemenea teologilor tobă de carte biblică, dar săraci în experienţa reală a manifestării lui Dumnezeu!

În lipsa acestui contact direct cu inconştientul personal experţii noştri nu diferă mult de pacienţi. Diferenţa este numai de titulatură - ei se numesc "psihoterapeuţi", "psihiatri" etc. Ei sînt cei care se crede că deţin cheile cunoaşterii psihicului uman. În realitate, nu le deţin decît formal!

Realizînd acest minus la nivel profesional se înţelege că, o dată în plus, afirmaţia că psihanaliză rămîne în picioare nu este deplasată. Unii o văd (o vor) depăşită dar, de fapt, ea rămîne o exigenţă fără de care nu se poate - mai ales pe tărîm practic - pentru oricine vrea sau visează la o profesie în domeniul sănătăţii mintale.

(În editorialul următor vom încerca să explicăm de ce nu au practică "practicienii".)

--
Articol de Ioan Ionuţ