Fetişismul

Fetişul este substitutul pentru penisul femeii, în existenţa căruia băieţelul a crezut în anii timpurii ai copilăriei. Nedorind să renunţe la această convingere, refuză în fetişism realitatea nedorită a castrării ei.

Nici o fiinţă masculină nu e scutită de frica de castrare la vederea organelor genitale feminine. Dacă femeia e castrată, atunci şi posesia penisului personal e ameninţată.

Fetişul oferă protecţie împotriva ameninţării cu castrarea, reprezentînd şi un triumf asupra acesteia. El îl ajută pe fetişist să nu devină homosexual, pentru că atribuie femeii acel caracter prin care ea devine acceptabilă ca obiect sexual.

Pot fi alese ca substitut al penisului lipsă al femeii acele organe sau obiecte care îl reprezintă ca simbol. Dar nu se întîmplă întotdeauna aşa. La instalarea fetişului se petrece ceva asemănător stopării amintirii în amnezia traumatică. Ca şi în acest caz, interesul subiectului este curmat prematur, fiind reţinută ca fetiş ultima impresie dinaintea celei traumatice.

Spre exemplu, piciorul, pantoful sau o parte a acestora sunt preferate ca urmare a curiozităţii băiatului ce a iscodit de jos în sus, de la picioare spre organele genitale feminine. Blana şi catifeaua reţin imaginea părului pubian. Hainele reţin momentul dezbrăcării care precede opinia că femeia ar poseda penis.

Determinarea fetişului însă nu transpare de fiecare dată cu siguranţă.

Fetişistul are o atitudine ambivalentă în raport cu problema castrării femeii. Există cazuri în care fetişul însuşi este acela în a cărui structură s-au instalat atît refuzul, cît şi afirmarea castrării. Freud dă ca exemplu cazul unui bărbat care avea ca fetiş o centură de castitate, pe care o putea purta şi ca pe un costum de baie. Ascunzînd total organele genitale şi diferenţele dintre ele, aceasta reprezenta atît castrarea, cît şi necastrarea femeii, dar şi posibilitatea ca bărbatul însuşi să fie castrat.

În alte cazuri, apare o ambivalenţă în ceea ce îşi propune fetişistul (în realitate sau fantasmă) cu fetişul său. Tandreţea şi ostilitatea cu care este tratat fetişul participă, amîndouă, la refuzul şi la recunoaşterea castrării; ele se pot amesteca într-o măsură diferită, în cazuri diferite - una din atitudini fiind mai pronunţată.

Tratarea fetişului ca şi cum ar fi o reprezentare a castrării apare mai ales dacă s-a dezvoltat o puternică identificare cu tatăl, căruia băieţelul îi atribuise faptul castrării femeii.

O altă variantă a fetişismului se poate vedea în obiceiul chinezilor de mutilare a piciorului femeilor, venerîndu-l apoi ca pe un fetiş (e ca şi cum bărbatul chinez ar dori să-i mulţumească femeii că a admis să fie castrată).

--
Material de Ana Drobot

<- Înapoi la prezentare de carte