Am văzut recent un film românesc cu mesaj patriotic. Un film din multele care arătau la ordin viață în fabrici sau pe ogoare cu personaje parcă din basme și
multă morală. În filmul acesta, nu-mi amintesc titlul, era vorba despre un director de șantiere, de viața lui ca director și om căsătorit. Desigur că era un soi de supraom, cu foarte multe abilități, puține slăbiciuni
și alea justificate, care mai bea, rar ce-i drept, cîte un pahar. Nu era greu de văzut în acest personaj o proiecție a perfecțiunii etice acordate la cerințele partidului - nu știu dacă muncitoresc sau comunist.
Filmele de acest gen se turnau cu zecile, mai exact excluzînd filmele istorice, care și ele aveau trimiteri la zilele recente, erau majoritare. Rolul lor: să instruiască, să educe etc.
Ce am remarcat însă
la acest film care, ca producție, nu avea calități - imagine, sunet, montaj, jocul actorilor - este suma de însușiri admirabile ale omului din vîrful ierarhiei. Omul care într-un fel sau altul ar trebuie să existe
în orice societate: șef ierarhic dar modest, înțelegător cu cei de jos, mărinimos, cu inițiatică, care își asumă răspunderi și riscuri, care "pune osul", cum se zice. Lăsînd la o parte experiența cu comunismul real, din
afară un asemenea om trebuie să placă. Și probabil că place.
Dar filmul rămîne desigur o simplă utopie. Omul descris de film nu a existat niciodată în societatea românească, fie ea comunistă sau
post-comunistă. Poate de aia și place - pentru că nu este verosimil. Este o pură ficțiune.
Am găsit, dacă vreți, calități care îl apropie de omul religios - care nici el nu există ca atare, viu, în societate - mai
exact de omul pe care îl plămădește religia. Omul uman, just cu ceilalți, gata să accepte și slăbiciunile, omul perfect croit pentru a restaura timpul social după un model suprem, anterior (în Biblie este Adam înainte
cădere).
Pare de necrezut dar omul comunist era acest om religios, însă fără credință în Dumnezeu. Ateu. Fidel însă partidului și programului său, patriot, gata de sacrificiu (în film soția personajului
locuia la București în timp ce el trăia pe șantier și nu aveau ocazia să se vadă deși el o iubea nespus...).
Nu știu dacă lumea mergea să vadă asemenea filme - mă îndoiesc. Poate dacă erau proiectate la
căminul cultural și cu prezența obligatorie. Totuși îmi imaginez jena pe care o vor fi simțit spectatorii comparînd modelul cinematografic cu realitatea. Ceva interior le va fi șoptit: ăsta nu e real!
Reabilitarea
omului, a societății (mă gîndesc la societatea de azi) nu se face doar prin imagine, reclamă, mass-media și conferințe publice. E nevoie de ceva mai mult - de autenticitate. De bun simț. Iar bun simț înseamnă nu
să speri la ce nu se poate, ci să croiești din ce există. Ideologia comunistă era mult prea optimistă crezînd în transformarea omului peste noapte, din egoist în altruist. Ideologia noastră trebuie să pornească de la
minusul extrem, real, și să conceapă un minus mai puțin minus... Despre plus nici vorbă!
PS Am observat că editorialul anterior despre depresie nu prea a avut cititori. Recunosc că mă miră - să ai informații de prima
mînă despre acest flagel psihic și să nu profiți!!! Dar asta îmi sugerează și o anumită indiferență sau lene de a te implica în propria ta viață. Prea mult îi lași pe alții să te mînuiască. Și, în sensul concluziei de
mai sus, minusul este în fapt un soi de nihilism, de auto-negare. Și de aici nu cred că se mai construiește nimic.
--
Material de Jean Chiriac
2007
-