Educaţie

Despre educaţia religioasă în şcoli

de Ioan Ionuţ

De ce acceptă unii părinţi învăţămîntul religios în şcoli? Cred că la această întrebare putem răspundem cu 3 puncte principale:

1. Convenţionalism: aşa trebuie. Toată lumea face aşa - facem şi noi aşa. E ca şi cu sondajele - cînd sunt întrebaţi, românii pun mare preţ pe Biserică; totuşi nu se sfiesc să critice virulent purtarea imorală a preoţilor.

2. E de bine. O idee generală despfrinsă din fondul cultural creştin sau din superstiţie. Religia este "de bine" pentru că are de-a face cu Dumnezeu.

3. Frica. Frica inspirată de tentaţiile lumii de azi şi mai ales de libertăţile pe care şi le poate lua copilul cînd ajunge la adolescenţă. E drept că şi noi, adulţii, am avut asemenea ieşiri la care a trebuit să renunţăm vrînd-nevrînd. La fel şi copiii noştri...

Dar frica poate fi şi reală cînd auzim "cîte se petrec în lume". Accesul neîngrădit la informaţie ne aduce în faţă mai ales aspectele mizerabile ale vieţii sociale şi atunci avem motive să ne temem pentru copiii noştri.

În general se crede că Biserica oferă o educaţie morală care nu strică. Această educaţie îl fereşte pe copil de tentaţii, îl obligă să-şi asculte părinţii şi, în ultima instanţă, oferă părinţilor pacea şi liniştea pe care o doresc în relaţia lor cu copiii.

Interesant este că învăţămîntul religios nu este privit cu aceeaşi ochi în ţările occidentale dezvoltate. În majoritatea cazurilor el lipseşte cu desăvîrşire. Ceea ce se impută învăţămîntului religios nu este educaţia morală, ci accentul pus pe credinţă şi rugăciune. Se afirmă că omul trebuie să fie liber să aleagă şi să creadă, că impunerea credinţei încalcă drepturile sale fundamentale de autodeterminare. Deci, altfel spus, se porneşte de la drepturile inalienabile ale individului care sînt premizele dezvoltării sale armonioase şi sînt garantate de stat.

--

Psihologia copilului din clasele primare care frecventează cursuri de religie este afectată de învăţămîntul religios. Ştim că la copil procesele primare sînt prioritare - altfel spus, dorinţa este supremă în detrimentul realităţii şi activităţii raţionale.

Psihologia copilului este identică cu prihologia omului culturilor arhaice unde accentul este pus pe participare mistică şi magie.

De asemenea, un alt aspect esenţial al acestei psihologii este insensibilitatea la logică. O asemenea psihologie este transformată treptat, în culturile moderne, prin educaţia şcolară, cînd principiul plăcerii este înlocuit de principiul realităţii .

Acest proces delicat este stopat sau atenuat de educaţia religioasă. Credinţa în rugăciune, în puterea ei, într-un zeu invizibil atotoputernic care poate împlini toate dorinţele fără a recurge la efort, raţiune şi deliberare, nu are alt rezultat decît o perpetuare a principiului plăcerii în detrimentul realităţii.

Astfel, se ajunge la ceea ce am constatat cînd sînt intervievaţi copii din şcoala primară şi răspund că s-au rugat la Dumnezeu să ia note mari etc. Nu mai e nevoie de efortul personal, de studiul individual etc.

În fine, psihologia religioasă, religia nu nu sînt compatibile cu exigenţele materiilor şcolare în şcolile moderne. Nu putem împăca ştiinţa şi logica cu credinţa. Nu putem împăca teoria deterministă cu magia sau ocultismul. Or magia şi ocultismul sînt semnele carenţei la nivelul educaţiei raţionale fondate pe primatul principiului realităţii.

Mai citeşte despre:

-> Problemele învăţămîntului românesc

-> Utilizarea psihanalizei în educaţia copilului

--

<= Înapoi la secţiunea religie | Aplicaţii